„Ce vrei să te faci când vei fi mare?” Era întrebarea pusă frecvent copiilor din generația mea. Modul de a interacționa cu cei mici pe vremea mea; parcă mă aud cum spuneam răspicat și apăsat: “Doctoriță”, stând cu mâinile în șold ca o olteancă adevărată ce eram. Imaginația îmi era fără limite. Amestecam, copil fiind, ce găseam în “cutia mesei”, locul meu magic de unde-mi luam cele necesare pentru a crea leacuri nebănuite, pentru a face niște “nasturi de dor de cap” sau creme pentru negi. Primul pacient tratat: tataie.
Nu știu dacă în afară de multă iubire și dăruire era ceva în leacurile mele, dar ca prin minune negii dipăreau, durerea de cap părea să nu fi existat.
Apoi, toate etapele prin care viața m-a purtat până la adolescență, nu m-au făcut să-mi schimb dorința de a face medicina. Asta simțeam că este chemarea mea: că pot și trebuie să alin suferința oamenilor.
Pasiunea mă făcuse cumva dependentă de medicină
Mâncam și învățam în spital sau la morgă. Aveam un singur gând: să știu mai mult și mai mult. Îmi doream să fiu la curent cu tot și asta costa. Costau cărțile, aduse din afară, pe sub mână. Una singură ajungea la 250 dolari…Și erau zeci de manuale, de albume sau lucrări științifice.
Costurile mari m-au făcut să caut o metodă prin care să îi ajut pe ai mei și să fac rost de venituri suplimentare. Unde mai pui că de mică mi-a plăcut să am banii mei și să nu depind de nimeni. În facultate, dorința a fost cu atât mai mare. Așa că m-am bazat pe ceva conexiuni cu fabricile ce produceau haine în lonn și am devenit cumva distribuitorul lor local. Vindeam colegilor, prietenilor, rudelor. Partea asta cu vânzarea am avut-o în sânge: aș fi putut vinde orice, oricui.
După primii ani de facultate simțeam că ceva se schimbă, că suferință din spitale mă copleșește și că oricât de mult îmi place, nu reușesc să trec peste empatizarea cu toate dramele zilnice cu care interacționam. Îmi doream altceva: aveam nevoie de viață în tot ce fac, aveam nevoie să mă conectez cu ceva pozitiv, sa fac lucruri cu care lumea să-și bucure sufletul. Mi s-a oferit șansa în perioada asta de rătăcire să lucrez într-o agenție de creație ca și Client Service și a fost cumva ca o rampă de lansare a mea.
Aici în advertising zilnic lucrăm pentru clienți diferiți
Și nu numai clienți diferiți, ci și domenii total diferite; și m-a prins cu totul. Eram bucuroasă că aveam cumva puncte tangențiale și cu medicina – pentru că făceam campanii pentru firmele farmaceutice, ori campanii de educare pentru populație. Mi-a luat puțin să-mi dau seama că asta vreau să fac în viitor. Nici medicina nu mă îndurăm s-o las, îmi era greu să mă împart între cele 2, dar am dus-o până la capăt și am devenit doctor cu acte. Știam însă că într-o zi o să am calea mea, am lăsat in mâna destinului tot. Simțeam că Dumnezeu era mereu lângă mine.
Timpul trecea și mă simțeam din ce în ce mai stăpână pe noul domeniu și am ajuns în punctul de a face un business în asociere care a mers o scurtă perioadă. Eram firi total diferite, eu și asociații mei, și am decis să mergem separat. De atunci au trecut 22 ani. 22 ani de iubire pentru ceea ce fac. Sunt bucuroasă că am ocazia zilnic să jonglez cu fel și fel de campanii. Și o fac cu ușurință pentru că deja cred că sunt una cu lumea magică a cadourilor care spun o poveste. Îmi place să creez pentru cei ce-mi dau mâna liberă, așa ies cele mai frumoase campanii – când nu ești limitat de nimic.
Îmi place să dau mai departe din experiența mea de viață și mă gândesc că pot deschide uși și altora care au fost ca mine, oameni care nu știu pe ce drum s-o ia. Mă văd cum mergeam cu autobuzul la primele întâlniri la care eram de toate: om de vânzări, contabil, avocat, grafician…iar acum coordonez o echipa de profesioniști în care totul este stabilit în cele mai mici detalii.
Pare ireal și pentru mine când privesc retrospectiv, însă când crezi în tine nimic nu trebuie să te oprească!
Cred cu putere că în viață dacă iubești ceea ce faci, totul este posibil!